Ineleţ este unul dintre cele mai izolate cătune din România. El se află în Munţii Cernei şi impreuna cu alte patru cătune formează satul Scărişoara: Cracu Mare, Ineleţ, Crouri, Ţaţu şi Gura Iuţii. Alături de alte 39 de cătune, majoritatea părăsite, aparţin de comuna Cornereva. Cornereva este atestată documentar în anul 1518 şi aparţinea districtului Caransebeş, după cum reiese dintr-o diplomă nobiliară. Din anul 1980, din punct de vedere administrativ, teritoriul comunei este compus din 40 de sate (cătune), al căror centru este Cornereva-sat.
Inelet se gaseste la o altitudine de peste 1000 m si cea mai scurtă legătură dintr cătun şi civilizaţie sunt patru scări din lemn, cu o lungime totală de aproape 100 de metri, prinse pe un perete vertical din calcar. Dacă ele ar ceda, oamenii care trăiesc la capătul lumii ar fi izolați, însă viața continuă și la 1000 m altitudine. Şi pentru ei, pentru cei care au mai rămas în sat, chiar puţini, Ineleţ, înseamnă “acasă”.
Plecand de la Pensiunea Dumbrava, se parcurge o distanţă cam de 6-7 km spre Cerna Sat. Vei ajunge la o staţie de autobuz, construită din lemn, aceasta fiind punctul de reper spre catun. Zona de parcare este foarte mica, asa ca, trezeste-te si pleaca mai dimineata, ca sa ai loc unde sa parchezi. De acolo, se trece peste o punte fragilă de lemn, unde vei putea observa pe o scândură lăcuită scrisă rugăciunea Tatăl Nostru. De aici începe urcuşul pe o potecă de munte, bătătorită de-a lungul timpului de săteni. Din loc in loc, sătenii au montat indicatoare cu mesaje religioase. Pe stânci sau pe trunchiurile copacilor, oamenii au prins cruci sau tăblițe din lemn, care îți marchează drumul pe care să-l urmezi. Ai sa gasesti si bancute de lemn… pentru odihna celor ce se ‘incumeta’ prin aceste locuri. 
După o jumătate de oră de mers, vei ieşi într-o poiana mare (unii ii spun Poiana lui Ghiţulică) de unde vei vedea peisaje superbe şi vei putea sa admiri in liniste si pace. Urmand poteca, vei ajunge la renumitele scări de lemn (La Cârlige). Deci, ca sa ajungi atât în Scărişoara cât şi la Ineleţ, fie că îţi place, fie că nu, trebuie să urci scara care te duce spre o altă lume. De la capătul scărilor mai ai de făcut 4 km până în catun. 
Zona este una de poveste si de aceea trebuie sa o conservam “ca la carte”. Merita sa ajungi macar o data aici. Iti garantez ca iti vei aminti toata viata de aceasta experienta. Si ca sa vezi ca asa este, dupa ce se urca ultima panta putin mai abrupta (zic eu ‘abrupta’ ca sunt cu meniscul), vei da intr-o poiana plina de flori si care iti va lua ‘rasuflarea’. Nu de efort. De privelistea care se deschide, de frumusete si incantare. De aici vezi in toata splendoarea lor Muntii Mehedinti si Cernei, Valea Cernei care se vede pana departe spre Godeanu si… cerul care ti se pare atat de aproape. Prima mea reactie a fost sa las din mana tot ce am (totusi cred ca mi-au cazut… mi-au scapat din mana, ca am uitat de ele), sa fac cateva piruete, sa ma descalt si sa alerg desculta prin iarba. Chiuiam de ‘mama focului’, nu de alta, dar tare fain si bine este. Imi venea sa ma pun pe pajiste si sa ma dau de-a rostogolul… dar m-am abtinut. Erau prea frumoase floricelele care imbracau poiana.
Si uite asa, cu bocancii in mană si descultă, am pasit in inima ‘raiului’.
Ne-am dus pana la poarta bisericii, ne-am pus in fund, langa o tufa de iasomie abia inflorita si intr-o liniste deplina, am stat si admirat peisajul. Nici nu stiu daca mai respiram… cred ca nici nu mai aveam nevoie… doar ca peste putin timp au venit cativa nori in ‘vizita’. Nu au stat mult, dar a trebuit sa ne ducem in foisorul bisericii. 
Si cum stateam noi acolo si ne tot uitam, Ionut, un prieten din club, care a copilarit prin zona, ne tot spunea ‘povesti’ … – Uite, acolo sta ‘cutarică’. Acolo, unde acum sunt doar ruine, au stat bunicii prietenului meu… si tot asa.
Eeeee, tot vorbind noi si povestind, norii s-au risipit, soarele a dat iar si au venit si ceilalti din grup. Am stat si cu ei, sa-si traga sufletul de incantare si… si a trebuit sa o luam pe drumul de intoarcere. Intoarcerea o poti face pe alta parte… e ca un ‘circuit’. Poti sa te intorci pe unde ai venit, pe scari… dar este putin mai greu la coborare, dat poti si pe o alta poteca, care ocoleste putin, este mai lunga si iese in alta parte de unde se lasa masinile. Daca o iei pe poteca mai lunga, trebuie sa existe un om de ‘sacrificiu’, adica, a trebuit sa se duca Ionut, sa ia masina de unde se incepe traseul si sa vina sa ne ia. Norocul nostru a fost ca a trecut un microbuz care l-a luat pana acolo si s-a intors repede dupa noi.
Noi am ales ‘circuitul’ ca ai ce vedea. Poteca trece prin gospodariile catunului… si nimeni nu zice nimic sau sa se supere. Din contra, sunt incantati ca mai schimba si ei o vorba cu un suflet.
Fiecare gospodarie intalnita in cale, era o incantare. Sa vezi ca oamenii acestia, atat de ‘simpli’ si rupti de lume, reusesc sa traiasca cu ceea ce le da pamantul. De aceea, il muncesc cu mainile si au grija de el cu sufletul. 
Pe poteca, in curtea ‘cuiva’, ai sa vezi o masuta, pe care sunt puse ‘de-ale gurii” Cas si branza de oaie, miere, borcane cu bureti… Daca vrei sa cumperi, gusti si daca iti place, iti cantaresti singur si lasi banii acolo. Nimeni nu sta sa numere cat ai lasat, daca ai lasat sau ce ai luat. Esti intr-o alta lume, in care OAMENII inca mai au INCREDERE in OAMENI!
În satul Ineleţ viaţa se desfăşoară la un alt nivel, iar timpul are mult mai multă răbdare cu oamenii. Aici înflorește o lume care nu are nici noțiunea timpului, nici a banilor. Aici, banii nu sunt importanti, ci doar propriile puteri si vecinii. Ei organizeaza claca la fiecare pe rand (la sapat cartofii, adunat fructe, lemne pentru foc, etc, iar din cand in cand si cate o cumetrie, ca asa-i sta bine romanului. Majoritatea oamenilor de aici se bazeaza pe trocuri. Mai exact, ei coboara cu pere, nuci, oua, miere, branza, bureti si le schimba cu faina, ulei, sau zahar.
Deşi pare greu de crezut, există şi o şcoală, unde nu stiu daca mai invata copii. Oamenii au și o biserică, dar stă închisă pentru că preotul vine doar la sărbătorile mari. La rândul lui, poștașul urcă o dată pe lună, iar medicii nu au ajuns aici niciodată.
La putin timp de mers, dai de casa pe care scrie ‘SCOALA PRIMARA INELET’. Nu stiu daca mai sunt copii in acest catun, care sa invete aici. Majoritatea au ales sa ii dea la scoala din Herculane sau in alta parte. Langa scoala, ai sa vezi un stalp de iluminat, cu panou solar. Au ‘iluminare stradala’. Abia atunci, am vazut ca mai sunt si prin alte gospodarii. Eu una, m-am ‘iluminat’ de incantare. 
🙂 
Hai la drum, ca mai avem de mers.
Am continuat drumul, mai cu o gluma, mai cu ochii ‘aruncati’ peste tot si… tot mergand, am trecut poarta unei alte gospodarii. Acolo, era o femeie in varsta. I-am dat bineață, am stat puțin de vorba si… am vrut sa-i fac o poză. Era puțin ‘rușinată’. Mi-a zis că acelea nu sunt straie ‘potrivite’ pentru a ne aduce aminte de ea. Mai târziu am aflat ca este Tanti Icoana. La plecare, ne-a binecuvântat si ne-a urat drum bun. Prezenta ei iti dadea liniste. Parca era desprinsa din alta lume si alte timpuri. Am plecat mai departe… dar din cand in cand ma uitam in urma. Ma intrebam daca a fost un om sau o ‘nălucă’ a acestui loc. O ‘nălucă’ cu viata si sclipiri in ochii, cu un zambet binecuvantator. Drumetule, daca o vei intalnii, spune-i ca mi-a ramas la suflet, ca are ceva aparte si pe care o gasesti doar la oamenii aproape de cele sfinte. Probabil, nu ‘intamplator’ o cheama ICOANA. 
Pe partea dreapta, tot timpul ai sa admiri Valea Cernei. Ai sa distingi clar falia care a format toate aceste abrupturi si din loc in loc cheile. In fiecare poiana ai sa vezi cate o gospodarie… dar in toate. Ai sa distingi din loc in loc, abia vazute si franturi din crovuri… campiile de sus ale Mehedintiului. Si… si n-ai cum sa nu admiri renumitul pin negru banatean. De fiecare data, cand il vad, ma minunez. Nu ai cum… este ceva aparte. Parca este desprins din picturile japoneze. Se zice ca pinul negru este considerat una din cele 7 ‘minuni’ ale Banatului Montan.
Pădurile de pin negru de Banat încoronează stațiunea Băile Herculane în partea dinspre Masivul Domogled. Această specie de pin este o vedeta a Parcului Național Domogled – Valea Cernei. Arborele crește drept ca o lance pe stâncile albe, arse de soare, ale Domgledului. Departe de sol, înspre vârf, lancea alb-marmorată a copacului este acoperită cu o umbrelă de crengi verzi. Hmmm, tare mult imi plac si tare faini sunt.
Haaaa, sunt sigura ca acum te intrebi care sunt celelalte 6 ‘minuni’ ale Banatului. Daca ai parcurs impreuna cu mine aceste randuri, te rog sa imi lasi in comentariu, care crezi ca sunt celelalte ‘minuni’ ale Banatului. Promit sa le spun si poate ca in felul acesta, le starnim curiozitatea si celorlalti, de a le ‘gusta’ direct la fata locului. 🙂
UN RUCSAC DE PRIETENI! 